agresivitatea-la-copii

Copilul Si Agresivitatea In Trei Perspective

Perspectiva teoretică:

Să pornim de la premisa următoare: părintele vrea binele copilului său. Pentru a atinge acest bine, părintele va încerca să facă tot ceea ce este posibil pentru a-i oferi protecţie, dragoste şi dezvoltare cognitivă. În teorie, ca şi părinţi tot ceea ce facem este dedicat copiilor noştri.

Perspectiva practică:

Încercăm să facem totul pentru binele acestui copil, însă în practică, nu reuşim întotdeauna să aplicăm principiile teoretice.

De ce este atât de dificil să aplicăm această teorie? Unul dintre motivele pentru care ne este atât de greu, este faptul că: nu există doar O TEORIE, primordială, unitară, uşor de înţeles şi universal aplicabilă. Există multe păreri, multe resurse, multe teorii. Acest tumult de resurse şi de metode devine de multe ori copleşitor.

Există aşteptările părintelui, sfaturile bunicilor, mătuşilor, sugestiile cadrelor didactice, ale prietenelor, ale mamelor care par să reuşească deja a ţine toate iţele în mână şi există realitatea oferită de copilul care, în necunoaştere de cauză, sfidează toate aceste teorii, adoptând un stil propriu de existenţă şi reacţie.

Părintele se trezeşte atunci într-o dilemă. Ce teorie să adopte? Pe cine şi nevoile cui să le satisfacă? De îndată pe cele ale copilului? Dar acest lucru ar dezminţi faptul că nu vrem să îl învăţăm cu o gratificare imediată. Să încercăm să o mai lungim cumva până uită? Dar nu vrem să îl manipulăm în a face ceea ce vrem noi, dorim ca el să ia o decizie proprie, nu impusă. Însă, acest copil nu pare nicicum să înţeleagă faptul că, este bine pentru el să nu mănânce două îngheţate în parc sau să nu încerce să ia camionul copilului de lângă, astfel acţionând aparent împotriva propriilor interese.

Copilul nu are capacitatea de a lua o decizie în urmă căreia va adopta o anumită reacţie la o situaţie de stres şi de a urma consecvent această reacţie ( pentru a-şi ameliora starea sau a evita factorul de stres ), decât în momentul în care el este ghidat spre a găsi această reacţie. Părintele trebuie să îşi ajute copilul să reacţioneze, oferindu-i alternative comportamentale în situaţii de stres, care să îl liniştească şi să îl echilibreze. Dacă părintele nu îşi poate manageria propriile emoţii, copilul nu va reuși să ia o decizie corectă, ca atare, nu va reuși nici el, la rândul său, să se liniştească.

Perspectiva filosofică:

Pe prima treaptă a piramidei lui Maslow, omul încearcă să îşi satisfacă nevoile primare, şi treptat , acesta urcă încet înspre autocontrol, empatie şi spiritualitate. Dacă ar fi să analizăm astfel evoluţia noastră ca oameni, am realiza faptul că acest copil, este cu siguranţă, pe prima treaptă a piramidei.

Nevoile sale imediate includ resurse care să îi ofere siguranţă, atât fizică, cât şi emoţională. În nicio instanţă, agresivitatea persoanei care este responsabilă de siguranţa unui copil nu va putea umple vidul în care trebuie să încapă necesarul de siguranţă fizică şi emoţională.

De ce să nu utilizăm agresivitatea ca mod de disciplinare? De ce nu este corect dacă este o “pălmuţă la fund” sau un “tras de urechi”?

Simplu de tot. În momentul în care noi reacţionăm când copilul a atins o limită maximă de toleranţă cu o lovitură ( fie aceasta doar simbolică), îi creăm fie că admitem sau nu, o reacţie emoţională negativă. Fără această consecinţă, copilul nu s-ar opri, ci ar continua comportamentul. Ca atare, o stare emoţională negativă condiţionează copilul să exercite autocontrol. Această emoţie negativă poate să se transforme în apatie în timp, deoarece copilul trebuie să clădească rezistenţă la faptul că este lovit. Apatia, este de asemenea, o stare emoţională negativă. În timp, prin această metodă de disciplină, copilul nostru va avea nevoie de un stimul extern agresiv, care să îi spună când trebuie să se oprească. El va creşte, căutându-şi răspunsurile şi limitele în trăiri emoţionale negative.

În traducere: copilul nostru nu va şti să îşi seteze echilibrat limitele, iar acestea vor fi extreme.

Maria Montessori spunea că mâinile copilului sunt uneltele pe care acesta le foloseşte pentru a descoperi lumea din jurul său şi plesnind copilul peste mâini îi opreşti explorarea. Eu aş completa spunând că, urechile sale sunt cele care îl fac să audă lumea din jur, buzele lui îl ajută să comunice, ochii îl ajută să vadă ceea ce îl înconjoară. Per total, copilul nostru este receptiv şi ne transmite ceea ce învaţă din mediul înconjurător, reflectând aceste lecţii în modul în care el interacţionează în prezent şi în modul în care va reacţiona în viitor, cu universul din care face parte. Să încercăm să îl învăţăm că lumea aceasta trebuie ascultată, iubită, văzută şi ajutată. Să încercăm să îi oferim, de câte ori are nevoie, siguranța de a-şi manageria singur emoţiile, din resurse interne, pe care i le clădim cu calm şi cu căldură.

Există multiple metode alternative de disciplină, voi discuta despre acestea în articolele din următoarele luni.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.