Una dintre cele mai importante lecții de parenting pe care vreau să o transmit este următoarea: COPIII NE IAU ÎNTOTDEUNA ÎN SERIOS. Acesta este de altfel unul dintre obiectivele oricărui părinte. Dorim să fim relevanți ca adulți în fața copilului nostru, pentru că noi avem capacitatea de a-l ghida prin viață. Capacitate pe care, de multe ori, o punem la îndoială, dar pe care copiii noștri ne-o atribuie ca unui zeu, fără o urmă de dubiu. Cu toate îndoielile noastre, copilul se uită la noi, convins fiind că avem niște puteri, niște cunoștințe și niște parametri foarte bine determinați.
În momentul în care, din oficiu, ca și copil, percepi adultul de lângă tine ca pe un om atotputernic, care este responsabil de siguranța și educația ta, îl vei lua pe acel om în serios. Vei încerca să copiezi comportamentul adultului de lângă tine, vei urmări reacțiile acestuia, vei fi influențat de modul în care acesta îți vorbește. Aceste aspecte sunt extrem de importante deoarece, fără să ne dăm seama de influența pe care o avem asupra copilului de lângă noi, putem să ne transformăm în exemple inconsecvente și labile emoțional. Copilul învață cine este el și cine sunt ceilalți, prin intermediul nostru.
NU este o acuză la adresa părinților, pentru că ei nu reușesc să fie perfecți. Părintele învață în același timp cu cel mic ce înseamnă să fie părinte. Ca atare, este absolut normal să greșească și să se modeleze în timp, într-un părinte competent. Ceea ce este important și controlabil este natura “eșecului”, frecvența acestuia și modul constructiv în care noi reușim să îl evităm pe viitor. Dacă vrem ca rolul de părinte să fie unul ușor, trebuie să ne învățăm copilul să simtă emoție, să o administreze fără dramatizare și cel mai important, să fie empatic.
Am auzit odată, o mămică spunând: “copilul nu are capacitatea de a fi empatic de mic, el ajunge la un moment dat la un punct în care poți să îl înveți să fie empatic.” Fals. Copilul învață din prima secundă de viață. Învață întâi ce are nevoie pentru a supraviețui, apoi nevoile sale devin tot mai complexe. Empatia, înțelegerea atât a altora, cât și a propriei persoane începe odată cu nașterea, pentru că este parte din mecanismul nostru de supraviețuire. Da, poate că este mai ușor să supraviețuiești fără empatie, doar cu apă, cu alimente însă, fără diferențiere, omul tinde să îmbunătățească constant calitatea vieții, pentru a lungi durata acesteia. Astfel, empatia, înțelegerea de sine, este un factor care sporește calitatea vieții, are aceeași importanță precum resursele. Cum transpunem comportamental acest aspect, pentru a-i demonsta copilului că suntem cu adevărat acest adult care trebuie luat în serios? Să începem cu noi. Suntem noi un exemplu de conduită pe care l-am putea folosi în educarea propriilor copii?
În primul rând, să ne controlăm și să analizăm ceea ce spunem. Cuvintele noastre au un impact asupra dezvoltării copiilor noștri. Micuții care aud că sunt: proști, răi, neascultători nu vor face altceva decât să își îndeplinească la un moment dat rolurile date de adulți.
Exemplu concret
Să luăm un exemplu concret. Copilul meu nu vrea să fie “pârâcios”. Noi nu folosim acest cuvânt în casă, deoarece nu consider că este aplicabil, ca atare am încercat să văd oare cum înțelege copilul meu acest termen. L-am întrebat ce înseamnă pentru el acest lucru, iar el, cu inocență, mi-a spus: ” să spui unui om mare ce răutăți au făcut ceilalți copii.”
Iată încă un cuvânt care apare ca necunoscut. Dar ce înseamnă o răutate? Există anumite cuvinte pe care noi le utilizăm foarte des în disciplinarea copilului nostru ( sau al altora), presupunând că aceste cuvinte descriu într-un mod foarte clar anumite noțiuni. Să vă dau exemple: cuminte, rău, pârâcios. V-aș invita data viitoare când îi cereți copilului vostru să fie cuminte, să îl întrebați și ce înseamnă acest lucru.
Cuvintele cu spectru larg de acoperire sunt interpretate de către copii ca atare. A fi cuminte implică atât de multe aspecte, încât copilul este sortit eșecului din start. A spune unui copil că vrem să fie cuminte denotă faptul că, noi involuntar, ne-am sustras din actul educațional. Am ales o umbrelă care să acopere foarte multe aspecte și o utilizăm repetitiv în toate situațiile care se potrivesc.
Soluția? Să ne alegem puțin mai atenți cuvintele. Să identificăm ce considerăm necesar în fiecare situație în parte și să cerem specific, ceea ce trebuie. Să îi spunem să se joace delicat cu copilul cel mic, să închidă atent ușa la grădiniță, să își pună jucăriile în locul potrivit, să vorbească pe un ton liniștit cu ceilalți copii. Să îi învățăm pe cei mici să fie buni, să îi învățăm ca atunci când ceilalți ne supără noi nu îi facem proști, că atunci când nu mai facem față zilei, copiii care poate au nevoie de intervenția noastră ca adult nu sunt pârâcioși, ci sunt doar niște copii care cer îndrumare. Rolul nostru este să îi ghidăm, nu să îi etichetăm ignorându-i. Să ne verificăm puțin cuvintele. Nu prea exista copii pârâcioși. De ce? Uitați-vă voi singuri:
- “PÂRÂ – Definiția din dicționar
- Traducere: engleză
Deschide în DEX Vizual.
PÂRÎ?, pârăsc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absol.) 1. A se plânge de faptele cuiva; a reclama( pe nedrept). ** A acuza, a învinui. ** A da pe față în mod răutăcios faptele cuiva, adesea exagerând sau mințind; a vorbi de rău; a denunța. 2. (Înv.) A da pe cineva în judecată, a intenta (cuiva) proces.
Sursa : DEX ’98
PÂRÎ vb. v. certa, învrăjbi, judeca, supăra.
Sursa : sinonime
PÂRÎ vb. v. denunța.
Sursa : sinonime
pârî? vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pârăsc, imperf. 3 sg. pârá; conj. prez. 3 sg. și pl. pâráscă
Sursa : ortografic
A PÂR//Î \~ăsc tranz. A prezenta ca vinovat de înfăptuirea unor acțiuni reprobabile ținute în taină, dând în vileag, cu intenții rele (în fața unor persoane sau organe oficiale); a denunța; a declara. /
Sursa : NODEX
Copyright © 2004-2012 DEX online.”
