Mulţi părinţi au convingerea că fişele didactice sunt mult mai educative decât desenul sau pictura. În conştientul colectiv, trăieşte precepţia conform căreia desenul şi pictura sunt nişte mâzgălituri, care, cel mult, dezvoltă abilităţile motrice ale copiilor. Matematica şi, în general, ştiinţele exacte ocupă un loc fruntaş în ierarhia stereotipiilor noastre, iar arta apare, şi ea, undeva printre ultimele opţiuni. Aşadar, fişele didactice, care au ca scop însuşirea unor noţiuni de matematică reprezintă prima alegere a părinţilor, când vine vorba despre educaţia copiilor lor.
Fişele didactice sunt apreciate, pentru că oferă o anumită libertate părinţilor şi pedagogilor. Ele sunt întotdeauna la îndemână. Adulţii sunt scutiţi de efortul de a căuta un conţinut educaţional potrivit particularităţilor de vârstă ale celor mici. Cât timp copilul completează aceste exerciţii, stă concentrat la masă. Nu face gălăgie, dezordine şi nu îi încurcă pe părinţi în munca lor de zi cu zi. La fel de mult sunt apreciate aceste fişe şi în instituţiile educaţionale. Îi este mult mai comod unui cadru didactic să apeleze la aceste resurse educaţionale, pentru că economiseşte timpul alocat planificării lecţiei, iar în timpul orei de predare este linişte.
Fisele didactice
Fişele didactice sunt resurse educaţionale ce trebuie folosite cu măsură. Ele completează doar educaţia preşcolară, nu o defineşte. Desigur, ele au şi latura lor educativă, care nu trebuie neglijată, dar folosirea lor în exces inhibă creativitatea copiilor şi dezvoltă o gândire stereotipă.
În grădiniţele noastre, din păcate, dezvoltarea creativităţii este inclusă în planificarea fiecărui pedagog, dar nu e aplicată satisfăcător în practică.
Desenul şi pictura sunt două unelte foarte puternice în educaţie. Sunt nişte activităţi complexe, care dezvoltă multilateral orice individ. A desena înseamnă de fapt, a reprezenta ceva, un obiect, un gând, un sentiment printr-o multitudine de simboluri. Presupune dezvoltarea abilităţilor motrice, adică a mişcărilor degetelor şi a mâinilor, în vederea realizării unor activităţi uzuale.
Desenul dezvoltă foarte bine şi percepţia vizuală. Prin percepție, înţeleg prelucrarea informaţiilor, prin crearea unor imagini subiective despre lumea externă și despre propriul nostru “eu”. S-a dovedit ştiinţific că, ochiul uman are tendinţa să grupeze elementele unei imagini în funcţie de anumite criterii: proximitate, asemănare, închidere, orientare, simetrie, regularitate, textură, figură-fond. Aceste noţiuni ne sunt de mare folos, când învăţăm geometria de exemplu, sau ne orientăm în spaţiu. Fişele didactice dezvoltă mai mult gândirea convergentă, adică pun accentul pe un număr limitat de posibilităţi de a rezolva o problemă. Copilul învaţă astfel că, o problemă poate fi soluţionată într-un anumit fel şi dacă această strategie eşuează, nu caută alte soluţii, ci îl va domina sentimentul neputinţei.
Zilnic, auzim cunoştinţe, străini, rude sau colegi care rostesc următoarele cuvinte: „eu nu pot să fac…”. Acest răspuns este rostit deseori, pentru a masca neştiinţa, neputinţa, frica de consecinţele propriului act şi incapacitatea de a căuta soluţii alternative pentru depăşirea obstacolului. Oare nu este efectul unei educaţii dedicată unor grupuri mari, care nu s-a ocupat îndeajuns de dezvoltarea abilităţilor individului?
Pictura şi desenul dezvoltă nemaipomenit gândirea divergentă, care este de fapt, baza creativităţii. Gânditorul divergent are curajul să caute noi modalităţi de a rezolva problema, în loc să aleagă doar dintre câteva opţiuni oferite pe tavă.
